Changing you ( PART I )

Liliecii împrospătau mirosul din camera mică în care stătea Amelie. S-a ridicat de pe pat și și-a aranjat rochia neagră. A privit în oglindă, admirîndu-și chipul și zîmbi scurt. S-a apropiat de cîțiva lilieci care stăteau în vaza deasupra mesei de lemn și cu o atingere ușoară, a mîngîiat un liliac. L-a cuprins atent în palme, l-a dus spre nas, împrospătîndu-și aerul , apoi l-a atins de fața ei catifelată și l-a pus la loc. Amelie s-a așezat pe scaun, a luat un mic carnet , penița , și a început să scrie.

                                       Paragraful I - Începutul altei vieți.

Datorită lui Leo, acum sunt în viață.  Am înțeles că viața ne pune în drumul ei mari încercări, și cîteodată apar unele persoane, care, poate, sunt destinul nostru. Cel puțin, așa a fost în cazul meu. Leo, eroul meu, m-a găsit în timpul unei expediții. 

Provin dintr-un trib asiatic, unde aveam tradițiile noastre și ce ne bucura și cel care ne ajuta, era zeul nostru, la care ne închinam zi și noapte. Trăiam cu familia mea formată din 10 persoane, într-o pădurice mică. Ne hrăneam mai mult cu plante, tata mai aducea acasă brînză,unt și lapte de la puținele animale care le avea prin preajmă. Pentru maturi însă, vîna cîte un animal sălbatic ce îi trecea prin ochi. Fie iepure, căprioară, o pasăre, și multe altele. Eram cu toții fericiți. Trăiam în case de paie, și eram departe de oamenii civilizați. Tata îmi spunea că oamenii din civilizația de acum sunt răi, și trebuie să ne ferim de ei. 

Cu timpul, familia noastră s-a mărit și am făcut o mică tabără. Teritoriul nostru era îngrădit de un gard înalt, alcătuit din bețe foarte groase și lungi. Am trăit mult timp fericiți alături , pînă în ziua în care tabăra noastră a fost luată cu asalt. Era în preajma războiului și se duceau lupte pentru teritorii mari. Astfel au dat foc gardului nostru, apoi caselor noastre din paie. Au luat tot ce găseau mai bun. Haine, piei de animale, hrană, orice pentru supraviețuire. În acea zi, eu eram în căsuța de sus de pe Copacul Vieții, la care ne închinam în fiecare seară. Se afla aproape de tabăra noastră, dar nu atît de aproape încît să mă găsească cineva acolo în acea zi. Astfel am pierdut tot ce am avut mai scump. Priveam cum acei oameni răi îmi ducea familia departe, urcîndu-i în căruțe. Mama privea cu lacrimi înspre Copacul Vieții. Știa că sunt acolo. Atunci, pentru prima dată , am simțit ce înseamnă să trăiești cu adevărat durerea.

Am dormit o noapte în mica căsuță din copac, după care, dimineața, cînd soarele abia apărea pe cer, m-am dat jos din copac, m-am ghemuit lîngă el și am început a plînge. Am stat așa timp de multe zile. Deja nu mai aveam puteri să mă ridic și să merg cîțiva pași măcar. 

Atunci, am realizat, cum am mai zis, că viața ne oferă persoane care sunt destinul nostru. După multe zile chinuitoare, Leo se afla într-o expediție cu cîțiva amici de ai săi cu mult mai mari decît el, printre care era și tatăl său. S-a apropiat de mine, și m-a întors cu fața la el. Deodată , la atingerea lui, am simțit o căldură în interiorul meu. Era un tînăr de vreo 16 ani. Mi-a rostit cîteva cuvinte în engleză. Nu prea știam a vorbi engleza, am învățat doar cîteva cuvinte de bază de la unchiul meu din trib. Vorbeam foarte prost, și i-am spus cam așa: 

- Eu,acolo,trib. Casa mea, oameni răi, foc. Familia mea, plecat, cu oameni răi. Eu, aici singură, mor. Foame și frig. 

La aceste cuvinte, Leo a privit lung către mine, și a fugit , strigîndu-l pe sir Bob, care era tatăl său. M-a luat în brațe, și , fie de la emoții, fie de la puterile care nu le mai aveam deja, mi-am pierdut cunoștința. 

După cîteva zile, m-am trezit aici, în această cameră.